Pe strada Mântuleasa...

„Pe strada Mântuleasa...” este o nuvelă fantastică scrisă de Mircea Eliade. Scrierea ei a fost începută în august 1955 la Täsch (Elveția), dar a fost repede abandonată, fiind reluată ulterior și finalizată în noiembrie 1967 la Chicago (SUA). Nuvela a fost publicată în anul 1968 într-un volum tipărit de Editura Caietele Inorogului din Paris, apoi a apărut în următorii ani în traducere franceză și germană, înainte de a fi inclusă în volumul În curte la Dionis, tipărit în anul 1981 de Editura Cartea Românească din București.

Subiectul nuvelei îl constituie anchetarea de către Securitate a bătrânului Zaharia Fărâmă, fost director al unei școli primare de pe strada Mântuleasa, și relatarea de către acesta a unor întâmplări stranii petrecute într-un trecut apropiat.[1] Poveștile istorisite de învățător contribuie la o redescoperire a spațiului „mitic”, uitat de contemporani,[2]:p. 166 scoțând în evidență incompatibilitatea dintre lumea sacră și lumea profană și imposibilitatea înțelegerii sacralității lumii de către cei ce trăiesc în timpul profan.[1]

Nuvela „Pe strada Mântuleasa...” a fost tradusă în peste 15 limbi străine, fiind una dintre cele mai traduse scrieri ale lui Mircea Eliade.

Învățătorul pensionar Zaharia Fărâmă (fost director al școlii primare de pe strada Mântuleasa și inspector școlar) pătrunde într-o zi caniculară de vară din anii '50 într-o clădire cu mai multe etaje din București, căutându-l pe fostul lui elev, Vasile I. Borza, ce se mutase recent acolo după ce devenise maior în cadrul Ministerului Afacerilor Interne. Bătrânul dă peste un necunoscut, ce nu admite posibilitatea unei confuzii. Apariția învățătorului într-o casă rezervată ofițerilor pare suspectă,[3]:p. 625 iar Fărâmă este adus la Securitate și anchetat de ofițerul Dumitrescu, colegul lui Borza. Învățătorul dă răspunsuri incoerente și începe să relateze fapte incredibile (precum dispariția unui copil într-o pivniță părăsită ce reprezenta un portal de trecere pe Tărâmul celălalt sau zborul fără oprire al unei săgeți trase de un alt copil năzdrăvan pe nume Lixandru) petrecute într-un alt timp și într-o altă lume, divagând permanent în ciuda încercărilor anchetatorului de a-l aduce la subiect.

Întâmplările istorisite de Fărâmă s-au petrecut cu câteva zeci de ani în urmă. Relatarea sa începe cu expediția unor elevi ai școlii de pe strada Mântuleasa pe maidanele Bucureștilor în căutarea unei pivnițe inundate care ar reprezenta, după spusele băiatului tătar Abdul, un spațiu de trecere către o altă lume. Micul Iozi, băiatul rabinului de pe Calea Moșilor, dispare fără urmă în 1915 într-o pivniță ce conținea o trecere către o peșteră cu pereți de diamant, iar alți doi băieți pornesc în căutarea semnelor care să-i călăuzească către acea lume. Darvari, spirit sportiv, devine aviator și dispare misterios cu avionul în anul 1930 între Insula Șerpilor și Odesa, în timp ce Lixandru, spirit erudit, învață limba ebraică și caută trecerea pe sub pământ, în pivnițele de pe fostele pământuri ale boierilor Calomfiri, nemaifiind văzut de nimeni din 1932.[4]:pp. 21-22

Poveștile învățătorului încep să intereseze mai multe persoane, fiecare urmărind un anumit subiect. Astfel, ofițerul Dumitrescu vrea să afle informații despre dispariția aviatorului Darvari și este iritat că bătrânul îi relatează alte povești; cercetările sale duc la descoperirea faptului că maiorul Borza fusese bătăuș în cartierul Tei și agent al Siguranței, iar impostorul este demascat. Subsecretarul de stat Economu și ministrul Anca Vogel sunt interesați de relatările lui Fărâmă despre uriașa Oana și căsătoria ei cu un profesor estonian. Interesele celor doi par a nu fi pur literare. Economu urmărește rămășițele tezaurului polonez ce fuseseră îngropate în toamna anului 1939 în pădurea de lângă Mănăstirea Pasărea și pe care încearcă să le transporte într-o noapte în pivnița casei sale din strada Calomfirescu (aflată în cartierul Mântuleasa). Acțiunea este descoperită, Economu se sinucide, iar Anca Vogel, care pare a fi implicată și ea în această afacere, este destituită.[3]:p. 627

Alți anchetatori caută să descopere implicații politice în relatările fabuloase ale lui Fărâmă, încercând să afle de la bătrân motivul fugii lui Darvari în URSS și identitatea actuală a lui Lixandru, prietenul aviatorului, ce nu mai fusese văzut de nimeni după 1932 și despre care cred că ar trăi în prezent sub un nume de împrumut. Timpul trece, iar Fărâmă este eliberat. În finalul nuvelei, învățătorul se plimbă iarăși într-o vară caniculară pe strada Mântuleasa și este abordat de un necunoscut care se recomandă a fi fostul lui elev, Vasile I. Borza, dar afirmă că nu-și mai amintește de el. Falsul Borza fusese trimis de Lixandru pentru a afla ce știe Fărâmă.

Nuvela este împărțită în 11 capitole[3]:p. 624 numerotate cu cifre romane și fără titluri. Întâmplările nu urmează o cronologie strictă, fiecare fragment fiind format dintr-un nucleu realist și din relatări ale unor fapte din trecut.

  • Zaharia Fărâmă - învățător pensionar, fost director al Școlii primare nr. 17 de pe strada Mântuleasa și apoi inspector școlar clasa a II-a. Este descris de autor ca fiind un „bărbat destul de înalt și foarte slab, cu o figură prelungă, osoasă, ștearsă, cu ochi cenușii, fără expresie; mustața, crescută neîngrijit, era aproape albă, ușor îngălbenită de tutun. Avea o pălărie veche de paie și era îmbrăcat în haine de vară, decolorate, foarte largi, parcă n-ar fi fost ale lui”.[5]:p. 207
  • Dumitrescu - ofițer anchetator în cadrul Ministerului Afacerilor Interne. Asistă la vizita învățătorului Fărâmă în apartamentul maiorului Borza și-l consideră suspect pe intrus, hotârând să-l rețină și să-l ancheteze. Este un bărbat încă tânăr, cu o figură palidă și suspicioasă,[6] un instrument eficient al autorităților represive.
  • Vasile I. Borza - maior în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, ce nu-l recunoaște pe învățătorul Fărâmă. El pretinde că suferă de amnezie după ce a fost bătut de Siguranță în perioada ilegalității. Este un bărbat oacheș și voinic, cu o figură puhavă și cu ochi foarte mici, ce se manifestă autoritar în relațiile cu persoanele civile.[7] Cercetările efectuate ulterior de Securitate duc la demascarea sa ca fost agent al Siguranței și bătăuș în cartierul Tei ce pătrunsese prin fraudă în partid.
  • Vasile Economu - subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Interne, pasionat de literatură și interesat de povestirile lui Fărâmă. Este un bărbat de vreo 50 de ani, cu nas turtit și păr cărunt.[8]
  • Anca Vogel - ministru, „temuta luptătoare” a partidului din perioada ilegalității. Se interesează și ea de povestirile lui Fărâmă, dorind să afle cât mai multe lucruri despre Oana. Este „o femeie de vreo 50 de ani, mare, mătăhăloasă, cu obrazul lătăreț, tăiat de zbârcituri adânci, cu gura enormă, cu grumazul scurt și gros, iar părul cenușiu îl purta tuns scurt, aproape băiețește. Fuma necontenit”.[9] Criticul Alex. Ștefănescu o considera un corespondent literar al Anei Pauker,[1] iar Monica Lovinescu afirma în cartea sa de memorii La apa Vavilonului (1999-2001) că Eliade o evocase „destul de mitizant”, lucru pe care-l recunoscuse chiar și Tatiana Brătescu (1928-2011), fiica Anei Pauker, într-o discuție cu autorul la Paris.[10][11]
  • doi anchetatori necunoscuți: unul cu părul rar și ochelari fumurii și altul cu dinți rari și îngălbeniți

Personaje din poveștile lui Fărâmă

  • Gheorghiță V. Lixandru - poet, fost elev la școala de pe strada Mântuleasa. Are puteri supranaturale: trage cu arcul în sus și săgeata nu se mai întoarce pe pământ. Fuge de acasă și este ascuns de Borza într-o pivniță de pe maidanul Primăriei. Are o inteligență sclipitoare și face două-trei clase școlare într-un an, absolvind Liceul „Spiru Haret”. Citește poezie spaniolă, învață limba ebraică și caută portalul de trecere pe Tărâmul celălalt prin care dispăruse Iozi. Dispare fără urmă după 1932, schimbându-și probabil identitatea.
  • Pătru Darvari - aviator, fost elev la școala de pe strada Mântuleasa. A absolvit Școala Militară de la Târgu Mureș și a obținut brevetul de pilot. Se îndrăgostește de Marina. A dispărut cu avionul în august 1930, fără urmă, între Insula Șerpilor și Odesa, după o noapte erotică cu Marina.
  • Oana - femeie voinică, înaltă de 2,42 metri, „spătoasă și frumoasă ca o statuie”. Este fata cârciumarului Fănică Tunsu din Obor și nepoata unui pădurar, ce fusese blestemat pe la 1840 de Selim, fiul pașei din Silistra, pentru că-l înșelase. La vârsta de 13 ani fata sare în spatele cailor nărăvași și îi învinge la trântă pe cei mai puternici bărbați. Se împrietenește cu Lixandru, Darvari și alți copii de pe strada Mântuleasa, cu care merge la iarmaroace. Pleacă la munte pentru a-și găsi soț și, după ce-i stoarce de vlagă pe toți ciobanii din zonă și se împreunează cu un taur, îl întâlnește pe bărbatul ursit (Cornelius Tarvastu, profesor de limbi romanice la Universitatea din Dorpat) cu care se căsătorește în toamna anului 1920 la Mănăstirea Pasărea înainte de a pleca înspre nord.
  • Dragomir Calomfirescu - un tânăr elegant, mai mare cu câțiva ani decât Lixandru. Este urmașul boierului Iorgu Calomfir și al preafrumoasei Arghira ce au trăit pe la 1700 și stăpâneau terenurile unde se află azi strada Mântuleasa. Îi spune lui Lixandru povestea familiei sale, dezvăluindu-i existența unei lumi subpământene locuite de ființe vrăjite denumite blajini.
  • Marina - sculptoriță neasemuit de frumoasă, verișoara lui Dragomir. Crede că este reîncarnarea Zamfirei, cea care vindecase vederea preafrumoasei Arghira. Se împrietenește cu Lixandru, Darvari și cu ceilalți tineri de pe strada Mântuleasa. Ea apare când tânără, când bătrână, având puterea de a trece de la o vârstă la alta.
  • Iozi - băiatul rabinului din Calea Moșilor. Se aruncă în octombrie 1915 într-o pivniță cu apă de lângă Biserica cu Tei și dispare definitiv pe Tărâmul celălalt.
  • Aldea - prietenul lui Darvari, elev la o școală de pe Calea Moșilor. Se împrietenește în 1914 cu Abdul, de la care află semnele portalului de trecere pe Tărâmul celălalt.
  • Abdul - băiat tătar din Techirghiol, ce urmase școala în Constanța și vorbea perfect românește. Cunoaște un descântec prin care muștele se fac ghem și intră în traistă.
  • Doftorul - iluzionist și fachir ce poate schimba, după voie, înfățișarea oamenilor și a lucrurilor. Mama lui era grecoaică din Smirna, iar tatăl lui avea o moșie în Bărăgan. Se logodește cu o grecoaică pe nume Caliopi, dar amână nunta ca să învețe trucurile de iluzionist. A călătorit prin țări depărtate și cunoaște multe limbi străine.
  • Leana - cântăreața la cârciuma „Floarea-Soarelui” de pe strada Popa Soare, ce cunoaște cântece uitate de alții, precum și semnele căutate de Lixandru.

Copilăria lui Mircea Eliade este strâns legată de strada Mântuleasa, unde autorul a urmat școala primară și a cutreierat maidanele, intrând în pivnițele caselor vechi. Toate aceste întâmplări vor constitui mai târziu surse de inspirație pentru spațiul cu aspect mitic în care se petrece acțiunea nuvelei „Pe strada Mântuleasa...”.

Părinții lui Eliade s-au mutat la București în toamna anului 1914, locuind inițial timp de câteva săptămâni în casele bunicilor de la capătul bulevardului Pache Protopopescu. Cu vreo cincizeci de ani mai înainte, străbunicul scriitorului deținuse acolo o suprafață de teren de câteva hectare pe care se întindeau livezi și grădini de zarzavat, iar casa bătrânească avusese demult rol de han. Străbunicul renunțase să mai țină hanul și se mulțumise cu o cârciumă cu un beci încăpător. Înmulțirea numărului de membri ai familiei l-a determinat pe bunicul scriitorului să renunțe la cârciumă și să vândă o parte din pământuri. Mircea Eliade cunoscuse aceste case fabuloase încă din copilărie, hoinărind prin curțile enorme unde se aflau grajduri și hambare, precum și prin livada care i se părea nesfârșită.[12]:pp. 21-22

Familia a locuit apoi într-o casă de pe strada Melodiei nr. 1 (azi strada Radu Cristian),[13][14][15][16] ce va fi dărâmată prin 1934-1935 pentru a se construi pe locul ei un bloc masiv cu cinci etaje. Mircea Eliade a locuit la mansarda acelei case și a urmat în perioada 1914-1917 clasele primare la școala de pe strada Mântuleasa. Clădirea masivă a școlii, înconjurată de castani și cu o curte vastă în spate, i-a rămas în memorie viitorului scriitor. Directorul școlii a fost primul care a observat că micul elev, pasionat de lectură, suferea de miopie și i-a oferit unele sfaturi utile pentru a evita să-și obosească ochii.[12]:p. 28

Lăsat de multe ori singur în anii grei ai războiului, micul Mircea a început să cutreiere maidanele și să-și găsească ascunzători în pivnițele șubrede din apropiere, pe care le explora cu emoție. În vara anului 1917, după terminarea școlii primare și înaintea admiterii la liceu, el și-a petrecut timpul jucând oină pe strada Călărași și pe maidanul Primăriei (un teren viran uriaș aflat în preajma locului unde se află astăzi Teatrul Național), lângă statuia lui Ion C. Brătianu. Viitorul scriitor a explorat pivnițele nesfârșite de pe maidanul Primăriei abia după ce a fost admis la liceu. „Ani de zile, pivnițele acelea misterioase, schelăriile acelea șubrede de sub care izbucneau șobolanii aveau să constituie unul din universurile mele secrete. Împreună cu câțiva dintre noii prieteni pe care mi-i făcusem în liceu, le-am explorat, cu emoție, până în ziua când ne-a surprins o razie organizată de poliție împotriva vagabonzilor”, își amintea el mai târziu.[12]:p. 42

Școala de pe strada Mântuleasa în care a învățat Mircea Eliade în perioada 1914-1917, precum și alte clădiri din strada Mântuleasa nr. 7-9 ce datau de la începutul secolului al XX-lea, au fost demolate în anul 2002, fără aviz de la Ministerul Culturii și Cultelor.[17][18] Mai multe clădiri înalte au fost proiectate să fie construite pe acel teren: un turn de 17 etaje[19] (ce a obținut aviz ilegal de la Primăria sectorului 3 și a fost aprobată printr-un Plan Urbanistic de Detaliu din 6 noiembrie 2008, dar fără a avea avizul Ministerului Culturii), un bloc de 8 etaje (propus de aceeași proprietari în 2010, dar a cărui construcție n-a fost aprobată), apoi un complex cu mai multe corpuri de clădire de maxim 5 etaje ce urma să adăpostească locuințe și spații de birouri[17] (proiect respins în ședința din 29 februarie 2016 a Consiliului General al Municipiului București ca urmare a protestelor mai multor ONG-uri care au argumentat că se distruge astfel o zonă istorică protejată a capitalei). Ansamblul de arhitectură de pe strada Mântuleasa figurează pe lista monumentelor istorice din anul 2010.[20]

Identificarea perfectă a spațiului descris în nuvelă cu clădirile reale de pe strada Mântuleasa nu este posibilă, iar blocul de la nr. 138 este o invenție ficțională. Mircea Eliade a traversat pentru ultima dată Bucureștiul în anul 1942, iar autorul afirmă că orașul descris de el este unul creat de imaginația sa, păstrând ecourile boemei interbelice:[21] „simt din ce în ce mai mult nevoia ca literatura mea să se elibereze de concretul geografic și istoric. Bucureștiul din «Pe strada Mântuleasa», deși legendar, e mai «adevărat» decât orașul pe care l-am traversat, pentru ultima dată, în august 1942”.[4]:p. 17[22]:p. 324[23]

Scriere

Satul elvețian Täsch, locul unde Eliade a început scrierea acestei nuvele.

În vara anului 1955 Mircea Eliade nu avea niciun angajament științific, așa că a plecat în vacanță în Elveția. El s-a aflat în luna iulie la Casa Gabriella din Ascona, asistând la conferințele pe teme spirituale organizate de grupul Eranos în reședința Olgăi Fröbe-Kapteyn de pe malul lacului Maggiore. Acolo a scris într-o singură zi nuvela „Fata căpitanului”.[12]:p. 463 Aproape toată luna august a petrecut-o într-un han modest din micul sat Täsch de lângă Zermatt, în apropierea graniței dintre Elveția și Italia; acolo se aflau medicul cardiolog Roger Godel și soția sa, Alice, prieteni de familie din Paris, care erau pasionați de Grecia antică și spiritualitatea indiană. Își petrecea timpul plimbându-se prin localitate și citind.

Eliade a început să scrie la Täsch o nuvelă pe care o va intitula ulterior „Pe strada Mântuleasa...”.[22]:p. 269 „Am început-o, ca atâtea alte cărți, fără să știu ce se va întâmpla în capitolul următor. Descopeream acțiunea pe măsură ce scriam. Știam doar că voi povesti confruntarea a două mitologii: misterele, melancoliile și frumusețile îngropate ale Bucureștiului evocat de Fărâmă și scepticismul, cruzimea, încrederea acerbă în automatizare, statistici și tehnologie a celor care-l vor ancheta”, va afirma mai târziu.[24] Eliade scria într-un ritm destul de alert (12-15 pagini pe zi). Pasiunea și nerăbdarea ce-l mistuiau făcea ca scrisul să fie uneori ilizibil, necesitând descifrarea și transcrierea textului în aceeași noapte.[12]:p. 463 Scriitorul era pasionat de scrierea nuvelei, reamintindu-și cu această ocazie multe întâmplări din tinerețea sa: „Mă afund pe nesimțite într-o mitologie bucureșteană rămasă în adormire cincisprezece ani”.[22]:p. 269

La sfârșitul lunii august, când s-au reîntors la Ascona pentru a asista la conferințele „Eranos”, avea deja un manuscris de peste 100 de pagini. În ciuda faptului că soția sa era entuziasmată, scriitorul nu era însă mulțumit de rezultat, descoperind implicații noi și nebănuite pe măsură ce scria.[12]:p. 463 Acțiunea nuvelei se întrerupea la sfârșitul capitolului 6, după cea de-a doua vizită a lui Fărâmă la Anca Vogel.[24] Eliade a încercat reluarea scrierii odată ce s-a întors la locuința sa de la Val d'Or (din periferia vestică a Parisului) și apoi în vara următoare, dar fără succes.[12]:p. 463

După mai bine de zece ani petrecuți în exil la Paris, savantul român Mircea Eliade a fost numit visiting professor la Universitatea din Chicago pentru anul școlar 1956-1957, urmând să țină câteva conferințe despre filozofia și tehnicile yoga și despre șamanism în cadrul seminarului „Haskell Lectures”.[12]:p. 465 În iarna anului 1956 i s-a oferit postul de profesor titular și șef al Departamentului de Istoria Religiilor la Universitatea din Chicago.[12]:p. 471 Profesorul Eliade a fost ocupat în anii următori cu activitatea didactică, ținerea de conferințe și redactarea unor studii științifice, reducându-și mult activitatea literară.[25]:p. XXXII

Potrivit informațiilor din Jurnalul inedit, scriitorul a avut două încercări zadarnice de reluare a scrierii nuvelei la 27 iulie 1959 și la 9 mai 1966. Abia a doua oară a putut să întrevadă continuarea acțiunii întreruptă după cea de-a doua vizită a lui Fărâmă la Anca Vogel, găsind două finaluri posibile. Textul era foarte stufos, iar autorul decide să taie din el pentru a elimina aspectele satirice. Soluția finală este găsită întâmplător. Eliade recitește textul la 28 octombrie 1967 pentru a găsi un fragment pe care să-l publice în revista Destin și începe să scrie continuarea nuvelei „în alt stil”, accelerând ritmul anchetei și reducând ponderea relatărilor lui Fărâmă.[24] „Am mai scris proze literare, dar n-am putut încheia Pe strada Mântuleasa decât într-o săptămână, neobișnuit de grea (cursuri, vizite, conferințe), din noiembrie 1967”, consemna scriitorul în memoriile sale.[12]:p. 463 Nuvela a fost finalizată în noiembrie 1967 la Chicago.

Eliade a corectat șpalturile nuvelei la 3 aprilie 1968, întrebându-se dacă va putea publica scrierea în România sau nu. Personajele și acțiunea continuau să-l captiveze, după cum notează în însemnările din acel an.[24]

Publicare

Prima sa publicare a avut loc în anul 1968[12]:p. 463 în volumul 2 al unei colecții de proză românească tipărită de Editura Caietele Inorogului din Paris; tirajul cărții a fost de 500 de exemplare.

Cartea a fost tradusă în mai multe limbi străine. Traducerea în limba germană realizată de Edith Horowitz-Silbermann și tipărită în 1972 de Suhrkamp Verlag din Frankfurt a avut destul succes la public, ceea ce l-a determinat pe editorul Siegfried Unseld să publice o mare parte din scrierile literare ale lui Eliade. Versiunea franceză din 1977 a avut și ea un succes substanțial, iar omul de cultură francez Marcel Brion s-a declarat entuziasmat într-o emisiune de televiziune, determinând epuizarea întregului tiraj în câteva zile și retipărirea cărții de mai multe ori. „A fost, de altfel, primul meu succes literar în Franța; și, deocamdată, singurul”, nota Eliade în memoriile sale.[12]:p. 463

Prima publicare în România a nuvelei „Pe strada Mântuleasa...” a avut loc abia în anul 1981, când Editura Cartea Românească din București a tipărit volumul În curte la Dionis, care cuprindea cele șase nuvele ce apăruseră în volumul omonim parizian, nuvelele „Pe strada Mântuleasa” și „Tinerețe fără tinerețe”, plus alte opt nuvele postbelice scrise în perioada 1945-1965 (șapte dintre ele apăruseră anterior în volumul La țigănci și alte povestiri (Editura pentru literatură, București, 1969), iar cea de-a opta era „O fotografie veche de 14 ani”).[26]

Simbolismul prozei fantastice a lui Eliade

Eseistul și istoricul religiilor Ioan Petru Culianu considera că există trei perioade de creație în proza fantastică a lui Eliade. Nuvelele scrise în perioada de dinainte de război au influențe folclorice, fenomenele paranormale (vampirism, întâmplări magice, călătorii misterioase în timp și spațiu) sunt presupuse a fi reale, iar revelarea sacrului este realizată de către un specialist inițiat (precum Andronic, dr. Zerlendi sau Swami Shivananda).[27] Începuturile perioadei de creație din exil („Douăsprezece mii de capete de vite”, „La țigănci”, „Pe strada Mântuleasa...”) sunt marcate de elaborarea teoriei miracolului irecognoscibil, iar întâmplările fantastice (perceperea unei discontinuități temporale) sunt trăite de către un personaj inocent, „ingenuul, idiotul prin excelență al esoterismului arthurian medieval” extras din mitul lui Parsifal (cavalerul sărac cu duhul din miturile germane).[28] În ambele cazuri are loc o irupție a fantasticului în cotidian.[29]

Tehnica narativă a lui Mircea Eliade integrează o întreagă serie de termeni cu valoare simbolică, anumite cuvinte părând să aibă un dublu înțeles.[30] Narațiunea are o funcție de anamneză, având scopul de a restabili evenimente trecute și de a recunoaște miracolul în istorie, descoperind astfel existența unor legături ascunse.[31] Nuvelele fantastice ale sale se evidențiază prin prezența unor indicii esențiale camuflate într-un text epic realist. Naratorul călătorește într-un trecut mitic cu scopul de a stabili niște conexiuni stranii între personaje și fapte, la fel cum psihanalistul încearcă să descopere și să studieze acele conexiuni existente la nivel subconștient.[32]

Dualismul sacru - profan

Mircea Eliade mărturisea că a dorit să pună în antiteză în „Pe strada Mântuleasa...” două concepții opuse cu privire la viață: una mitică și ambiguă (mitologia lumii esențelor) și o alta modernă și raționalistă (mitologia unei lumi desacralizate).[3]:p. 623[33] Sacrul este ascuns permanent în cotidian, iar obiecte banale au o valoare simbolică ce poate fi sesizată doar de indivizi inițiați.[34]:p. 110 Potrivit profesorului Nicolae Manolescu, criticii literari au făcut mai multă hermeneutică pe nuvela „Pe strada Mântuleasa...” decât pe orice altă proză scurtă a lui Eliade, cu excepția, poate, a nuvelei „La țigănci”.[35]

Nuvela are ca subiect anchetarea abuzivă și irațională a unui bătrân învățător, Zaharia Fărâmă, de către Securitate, acesta fiind bănuit că știe secrete de mare importanță.[34]:p. 111 Ancheta începe fără un motiv aparent, fiind provocată de comportamentul suspect al bătrânului care încercase să-și viziteze un fost elev pe care i se păruse că îl recunoaște în persoana unui maior, Vasile I. Borza. Fărâmă este cercetat de mai mulți anchetatori, inclusiv de către temuta Anca Vogel (considerată de Monica Lovinescu și de Alex. Ștefănescu drept un corespondent literar al Anei Pauker), fiind forțat să scrie zeci de declarații.[1]

Personajul nu se intimidează și începe să relateze întâmplări stranii care continuă la nesfârșit, dând naștere altor povestiri cu alte personaje. Fărâmă se aseamănă cu Șeherezada,[1][36]:p. 329 povestind permanent în tradiția orientală a celor O mie și una de nopți pentru a-și salva viața într-un moment dificil.[36]:p. 330 Ofițerii de Securitate ignoră aspectele fantastice ale povestirilor lui Fărâmă, căutând să descopere informații referitoare la acte de spionaj sau comploturi cu tentă politică. Există o incompatibilitate între cele două categorii de personaje (povestitor și anchetatori), fiecare înțelegând lumea în modul lui: sacru și, respectiv, profan. Unii anchetatori intră totuși în anumite momente în jocul lui Fărâmă, păstrând încă în suflet un rest de candoare din copilărie.[1]

Mircea Eliade descrie în cunoștință de cauză modul de desfășurare a interogatoriilor polițienești și atmosfera sumbră din sediul instituții represive, ceea ce dovedește că s-a documentat atent probabil prin ascultarea relatărilor unor foști deținuți politici stabiliți ulterior în Occident. Cu toate acestea, ancheta din această nuvelă este golită de bestialitate și capătă pe alocuri chiar un aspect elegant.[1]

Profesorul Sorin Alexandrescu consideră că pretinsa recunoaștere a lui Borza este o strategie subtilă și deloc inocentă a fostului învățător de a forța pătrunderea în temutul aparat polițienesc pentru a da de urma lui Lixandru, eventual și a lui Darvari. Sintagma „pe la două și un sfert, două și jumătate” reprezintă o parolă la care Fărâmă așteaptă un răspuns adecvat.[37]:p. 222

Tipologia personajelor

Criticul literar Angelo Mitchievici a împărțit personajele lui Mircea Eliade în trei tipuri, în funcție de nivelul de cunoaștere sau de inițiere la care au acces:[38]:pp. 25-27

  • o elită care se pregătește să părăsească existența profană, terestră, maeștri de inițiere precum Andronic din „Șarpele” (1937) și doctorii Honigberger și Zerlendi din „Secretul doctorului Honigberger” (1940) sau persoane calificate inițiatic care adoptă o înfățișare înșelătoare precum învățătorul Fărâmă din „Pe strada Mântuleasa...”;
  • personaje în curs de inițiere care și-au ratat existența în spațiul profan, marcată de unele confuzii, rătăciri și defazaje temporale, și urmează să se împlinească într-un spațiu transcendent, precum profesorul Gavrilescu din „La țigănci” (1959), Ștefan Viziru din Noaptea de Sânziene, Antim din „Uniforme de general” (1971), profesorul Dominic Matei din „Tinerețe fără tinerețe” (1976); și
  • personaje complet opace care se află cu totul în spațiul profan precum detectivii francezi din „La umbra unui crin” sau anchetatorii profesorului Fărâmă din „Pe strada Mântuleasa...”.

Numele personajului principal (Fărâmă) poate fi atât o referire la fragilitatea condiției umane, cât și la caracterul fragmentar al relatărilor sale. Autorul mărturisea că s-a gândit la o parabolă a omului fragil care supraviețuiește în condiții grele prin talentul de a povesti.[3]:p. 623 Celelalte personaje sunt prezentate cu detalii puține, dar esențiale, fiind caracterizate din punct de vedere psihologic prin gesturile și replicile lor.[34]:p. 112

Imaginea unei lumi mitice

Învățătorul Fărâmă trăiește într-un timp mitic ce pare să existe doar în imaginația sa,[36]:p. 329 el fiind, în concepția lui Eugen Simion, „un tip eminamente profan care, prin narațiunile lui, creează o lume fabuloasă, o lume ce supraviețuiește prin semne”.[3]:p. 624 Personajul ajunge să cunoască întâmplări miraculoase, ce pot fi considerate experiențe spirituale comparabile cu căutarea Sfântului Graal.[36]:p. 328 O pivniță poate deveni, prin săvârșirea unui ritual magic, locul de pătrundere într-un univers paralel, existent într-un alt timp.[1][36]:pp. 328, 333 Cunoscătorul unor astfel de semne magice este considerat însă într-o lume postmodernă doar un nebun inofensiv sau cel mult suspect.[1]

Căldura menționată la începutul și la sfârșitul nuvelei este un mediu climateric obișnuit în narațiunile lui Eliade, precum în „Douăsprezece mii de capete de vite” sau în „La țigănci”. Ea precede o situație anormală și, asociată cu alte elemente neobișnuite precum oboseala, vorbăria confuză și amnezia bruscă,[34]:p. 112 marchează o intrare a personajelor într-un labirint în care trebuie să treacă printr-o serie de probe.[3]:pp. 625, 637-638 Viața omului este, în opinia lui Eliade, un șir de probe inițiatice, prin care omul încearcă să descopere sensul existenței și să dobândească astfel o perspectivă a sacrului care să-l elibereze de „teroarea istoriei”.[3]:pp. 622-623 Logica faptelor face loc unei logici a mitului, iar semnificația nu trebuie căutată în realitatea vizibilă, ci într-o dimensiune atemporală și criptică.[4]:p. 18 Profesorul Sorin Alexandrescu afirma că naratorul din scrierile lui Eliade are rolul de a cripta sensurile lucrurilor, făcându-le accesibile doar persoanelor inițiate.[37]:p. 236 Hierofaniile sunt anticipate de identificarea unor indicii, sacrul fiind de altfel camuflat în profan.[4]:p. 22[39][40]

Poveștile lui Fărâmă nu urmează un fir narativ cronologic, fiind fărâmițate în mai multe momente narative din viața unor personaje legate între ele prin descendență sau soartă și care se întind pe o perioadă mai mare de 200 de ani. Există mai multe incipit-uri care complică narațiunea.[34]:p. 113 Întâmplările sunt structurate în funcție de dominanta temporală, unele având loc într-un trecut îndepărtat (povestea boierului Iorgu Calomfir și a preafrumoasei Arghira - petrecută pe la 1700, blestemul băiatului pașei din Silistra - de la 1840), iar altele într-un trecut apropiat (dispariția lui Iozi, drumul necunoscut al săgeții trase de Lixandru, fuga misterioasă cu avionul a lui Darvari, povestea excepțională a Oanei). Personajele acestor narațiuni au în comun credința în existența unui spațiu de trecere spre tărâmul celălalt și acceptarea prezenței unor fenomene miraculoase în viața cotidiană.[34]:p. 114

Peștera de diamant (pe care o vede Iozi în apa din pivniță și Oana în vis) este lumea sacră aflată sub stăpânirea luminii metafizice. Trecerea la lumină este precedată de orbecăirea prin întunericul înspăimântător al necunoașterii. Incursiunea într-un spațiu sacru, adică ascensiunea într-o nouă stare de existență, conține o serie de primejdii precum posibilitatea de a rătăci drumul de întoarcere, așa cum încearcă să-l avertizeze Leana pe Lixandru.[4]:p. 23 Lumea sacră își are însă proprii mesageri în lumea profană precum personajul Marina, care afirmă că s-a întors pe pământ „ca să învețe oamenii cum să vadă”,[36]:p. 274 sau ca Leana, ce propagă mesaje pe care numai cei inițiați pot să le înțeleagă.[4]:p. 24

Prezența personajului mitologic Oana, o femeie voinică, înaltă de 2,42 m, care merge la munte să-și caute ursitul, este nucleul mitic central al narațiunii, în care elementele mitologice din basme pătrund în proza obișnuită. Ca și inginerul Cucoaneș, macrantropul din „Un om mare”, Oana pare a fi urmașa unei rase de uriași care a trăit pe pământ în timpul întâmplărilor biblice, metamorfozată în urma unui blestem.[3]:p. 629 Un alt element mitologic prezent în nuvelă este puterea magică a întineririi biologice pe care o posedă Marina și care va mai apărea în nuvelele „Les trois Grâces” și „Tinerețe fără tinerețe”.[3]:p. 632

Povestirile lui Fărâmă au un caracter fantastic atenuat de prezența unor numeroase elemente extrase din fabulosul folcloric sau magic.[34]:p. 111 Finalul enigmatic al nuvelei contribuie la revenirea la o stare fantastică, aducând personajul parcă printr-o buclă temporală într-un cadru asemănător celui de la început (aceeași căldură toridă, aceeași oră, replici similare) pentru a-și reîncepe demersul obositor, fără un final cert.[34]:p. 113

Proza fantastică a lui Mircea Eliade a suferit în decursul timpului o evoluție relaționată în mod direct cu modificarea percepțiilor științifice ale autorului. Scrierile inițiale (precum nuvela „Secretul doctorului Honigberger”, pe care Ioan Petru Culianu o considera una dintre cele mai reușite scrieri ale lui Eliade și una din cele mai bune nuvele fantastice din literatura universală) urmăreau într-un mod oarecum senzaționalist o serie de fenomene paranormale.[27] Recunoscându-și eșecul căutărilor sale din tinerețe, scriitorul și-a modificat perspectiva asupra lumii, renunțând la iluzii și scriind o proză tot mai criptică. Astfel, comparând „Secretul doctorului Honigberger” și „Pe strada Mântuleasa...”, Culianu constata că cele două nuvele sunt atât de diferite încât pare că le despart „adevărate ere geologice, de parcă Eliade ar fi supraviețuit multor perioade intermediare de glaciațiune”.[41]

Scrisă într-o altă perioadă de creație, nuvela „Pe strada Mântuleasa...” a avut parte de recenzii elogioase din partea criticilor, care i-au apreciat atât limbajul său aluziv, cât mai ales imaginația prolifică a autorului ce a creat o mitologie citadină. Întâmplările relatate de Fărâmă dezvăluie incompatibilitatea dintre două moduri de a înțelege viața: viziunea sacră și viziunea profană, dintre emoția artistică și informația seacă, dintre mitologie și politică.[1] Profesorul Sorin Alexandrescu își construia interpretarea pe aceeași structură duală, adică pe coexistența în același text a două perspective diferite asupra vieții (una sacră și alta profană) care-i determină un caracter ambiguu: „Aș putea spune că acest roman este o sinteză poetică între o intrigă detectivă și un basm. […] În loc de bizare intervenții din afara vieții cotidiene a personajului principal, avem acum de a face cu o ambiguitate permanentă a acestui cotidian însuși”.[37]:p. 209

Complexitatea tematică a nuvelei a fost remarcată de academicianul Eugen Simion, care considera că „Pe strada Mântuleasa...” este o scriere cu mai multe fire epice, „o capodoperă de limbaj aluziv”,[3]:p. 638 „cea mai complexă dintre narațiunile lui Eliade”.[3]:p. 623 Criticul sus-menționat evidenția caracterul parabolic al scrierii; nuvela este compusă din povestiri care acaparează textul și suprapun un sens fragmentar mitic peste sensul realist inițial existent la început. Bătrânul învățător este comparat cu Șeherezada atât ca stil narativ (povestea care pare să nu aibă sfârșit), cât și ca motivație (nararea unor întâmplări interesante care constituie o încercare de supraviețuire).[34]:p. 109 Numeroasele referiri mitologice aseamănă acest text eliadesc cu un basm.[34]:p. 114 Nuvela a fost considerată „o lungă metaforă despre nașterea narațiunii”,[3]:p. 633 adresată unui public care pare a fi pierdut apetitul pentru lectură și supune textul literar interpretării raționale, pierzând astfel înțelesul ascuns și ambiguu al poveștilor.[3]:p. 635

Autorul descoperă un București straniu, „un oraș plin de semne, epifanii, un oraș inițiatic cu străzi care ascund mistere vechi și indivizi care poartă cu ei, fără să știe, mituri”.[3]:p. 621 Frumusețea literară a nuvelei se datorează, în opinia lui Alex. Ștefănescu, talentului artistic al autorului de a descoperi prezența unor elemente fantastice în viața obișnuită de zi cu zi.[1] Narațiunea eliadiană devine ea-însăși un mit.[34]:p. 111

Criticul Nicolae Manolescu recomanda citirea nuvelelor „La țigănci” și „Pe strada Mântuleasa...” „pentru splendoarea lor ambiguă și plină de poezie mai degrabă decât pentru cine știe ce savant ascunse scenarii mitice”.[35] Comentând scrierile lui Mircea Eliade, eseistul Nicolae Steinhardt (1912-1989), un evreu convertit în închisoare la Ortodoxie și devenit ulterior monah la Mănăstirea Rohia, a scris în volumul Jurnalul fericirii (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991) că nuvelele „La țigănci”, „Adio!...” și „Pe strada Mântuleasa...” sunt „trei perfecțiuni”.[42]:p. 600

Nuvela „Pe strada Mântuleasa...” a fost tradusă în mai multe limbi străine:[43] franceză („Le vieil homme et l'officier”, Gallimard, Paris, 1968; traducere de Alain Guillermou, reeditată în 1977, 1981 și 1990), portugheză („Rua Mantuleasa”, Editora Ulisseia, Braga, 1969; traducere de Ricardo Alberty, reeditată în 1978), germană („Auf der Mântuleasa Strasse”, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1972; traducere de Edith Horowitz-Silbermann, reeditată în 1973, 1975, 1978, 1984 și 1991), neerlandeză („De Mântuleasa-straat”, Meulenhoff, Amsterdam, 1975; traducere de Liesbeth Ziedses des Plantes, prefațată de Sorin Alexandrescu),

  • japoneză („Muntouriyasa-dōri de”, în vol. Muntouriyasa-dōri de, Hōsei Daigaku Shuppankyoku, Tokyo, 1977; traducere de Atsushi Naono, reeditată în 2003 în vol. Eriāde gensō shōsetsu zenshū, editat de Hōsei Daigaku Shuppankyoku din Tokyo și în 2004 în vol. Eriāde gensō shōsetsu zenshū, vol. 2 (1959-1971), editat de editura Sakuhinsha din Chiyoda-Tokyo),[44][45][46][47][48]
  • suedeză („Den gamle mannen och officeren”, Coeckelberghs, Stockholm, 1978; traducere de Barbro Andersson), italiană („Il vecchio e il funzionario”, Jaca Book, Milano, 1978; traducere de Simonetta Falcioni, reeditată în 1979), engleză („The old man and the bureaucrats”, University of Notre Dame press, Londra, 1979; traducere de Mary Park Stevenson, reeditată de University of Chicago Press în 1988; o altă traducere a fost realizată de Mac Linscott Ricketts și publicată sub titlul „The old man the bureaucrat”, Harper and Rew, New York; San Francisco, 1981), coreeană („Mantuleasa geori”, Jeonmangsa, Seul, 1982; traducere de Yeong Hong Sung), spaniolă („El viejo y el funcionario”, Barcelona, 1984; traducere de Aureliu Răuță), bulgară („Старецът и Полковника”, în vol. В двора на Дионис, Ed. Hristo Botev, Sofia, 1985; traducere de Ognean Stamboliev), sârbă („Na ulici Mantuleasa”, în vol. Na ulici Mantuleasa, Gradina, Niš, 1987; traducere de Vojislava Stojanović Georgijević, prefațată de Eugen Simion), estonă („Mîntuleasa tänavas...”, Kirjastus Perioodika, Tallinn, 1990; traducere de Riina Jesmin), norvegiană („Mântuleasa-gaten”, Solum, Oslo, 1993; traducere de Steinar Lone),
  • cehă („V Mântuleasově ulici”, în vol. V hájemství snu, Editura Aurora, Praga, 1996; traducere de Jiří Našinec)[49][50] și
  • rusă („На улице Мынтуляса”, în vol. Гадальщик на камешках, Editura Azbuka, St. Petersburg, 2000; traducere de Iuri Kojevnikov;[51] o altă traducere a fost realizată de Stanislav Semcinskii și publicată în 2000 sub titlul „На улице Мынтуляса” în vol. Генеральские мундиры, tipărit de Editura Nika-Țentr din Kiev).[52][53]

Teatru

Nuvela „Pe strada Mântuleasa...” a fost dramatizată de scriitorul ceho-austriac Pavel Kohout și jucată în 1981 pe scenele teatrelor din Viena, Berlin și Londra.[54][55]

O piesă de teatru radiofonic cu o durată de 101 minute, bazată pe o dramatizare a nuvelei pentru Teatrul Național Radiofonic de către Doina Papp, a avut premiera la 24 martie 1992 în regia artistică a lui Titel Constantinescu, fiind reprezentată din nou în 1992, 1993, 1997 și 2007.[54][56] Spectacolul a avut următoarea distribuție: Constantin Codrescu (Fărâmă), Dana Dogaru (Oana), Silviu Stănculescu (superiorul), Adriana Trandafir (Zamfira), Răzvan Ionescu (Lixandru), Mihai Dinvale (Darvari), Mircea Constantinescu (Iozi), Ion Siminie ș.a. Echipa tehnică a fost alcătuită din Mihai Barta (regia de studio), George Marcu (regia muzicală) și ing. Luiza Mateescu (regia tehnică).[57]

Film

Filmul Eu sunt Adam! (lansat în 1996 și având o durată de 81 de minute) a fost inspirat din proza fantastică a lui Mircea Eliade, mai precis din nuvelele „Pe strada Mântuleasa...”, „La țigănci” și „Uniforme de general”.[58]:p. 34[59] Cineastul Dan Pița (scenaristul și regizorul acestui film) a plecat de la ideea că toate cele trei nuvele au un personaj comun: profesorul. Este vorba de profesorul de pian Gavrilescu din nuvela „La țigănci”, profesorul de violoncel Antim din nuvela „Uniforme de general” și profesorul Fărâmă din nuvela „Pe strada Mântuleasa...”, fiecare dintre ei fiind obsedați de trecut și victime ale propriei lor identități.[58]:p. 77

Personajul principal al filmului este un profesor de muzică de la o școală primară de pe strada Mântuleasa (interpretat de Ștefan Iordache) care a fost arestat în anii '50 ai secolului al XX-lea de către Securitate și anchetat timp de 12 ani până la pierderea identității; pentru a-și amâna sentința el inventează tot felul de povești stranii, unele reale și altele imaginare. Unele personaje capătă roluri duble în imaginația profesorului precum tovarășa ministru Anca Vogel (inspirată de Ana Pauker și interpretată de Rodica Dianu) care devine matroana bordelului de „la țigănci”[60]:p. 428 și care transformă ghicitul țigăncii într-un interogatoriu în toată regula, aducând fantasticul pe tărâmul realității.[58]:p. 83 Eliberat din închisoare, el găsește un univers nou: soția sa a plecat în străinătate, vecinii au murit de mult, iar nimeni nu-l mai recunoaște.[58]:p. 90 Alte roluri sunt interpretate de actorii Costel Constantin (maiorul Iosif I. Iosif), Marius Stănescu (Dumitrescu/Alex.), Cristian Iacob (anchetator/Darvari), Irina Movilă (anchetatoare/Marina) și Daniela Nane (Oana).

Criticul Călin Căliman considera acest film ca fiind „cel mai ambițios proiect estetic” al lui Dan Pița, o ecranizare „ambițioasă, riscantă și dificilă” a scrierilor lui Mircea Eliade.[60]:p. 427 În opinia sa, filmul lui Dan Pița prezintă încercarea disperată a intelectualului ce trăiește într-o epocă totalitară și absurdă de a-și regăsi identitatea pierdută, proces în care se rătăcește atât de mult în propriul trecut încât pierde orice legătură cu prezentul.[60]:p. 428 Criticul de film Călin Stănculescu a formulat o opinie mai vehementă, afirmând că Eu sunt Adam! este „cvasiinutil, ineficient ca abordare a literaturii lui Mircea Eliade și minor ca demers cinematografic”.[59]

  • Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 1: A-H, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, București, 2014, pp. 399–420. ISBN: 978-973-88947-6-1
  • Ioan Petru Culianu, Studii românești. Vol. I: Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, ediția a II-a, Editura Polirom, Iași, 2006.
  • Jiří Našinec, „Tema nuvelei Pe strada Mântuleasa la Pavel Kohout/Téma novely V Mântuleasově ulici u Pavla Kohouta”, în: Mircea Eliade în context european/Mircea Eliade v evropském kontextu, Česko-rumunská společnost, Praha 2008, pp. 120–124/117-120.


Other Languages

Copyright